luni, 17 noiembrie 2008
Dileme botoșănene
Suceava
Şi am ajuns şi acest colţ de rai numit Suceava. Bineînţeles că poluarea oraşului m-a întâmpinat, dar şi o aglomeraţie de maşini care mai mult stăteau decât se mişcau (nu ştiu de ce am avut senzaţia că am ajuns în Bucureşti). Minunaţi şoferi pe acolo. Vreo 10 semnalizau dreapta mergeau stânga, dar ce să le faci, are tata bani (şi maşină cu număr de Italia, dar asta se întâmplă şi prin Botoşani(cred că e vreun virus ceva).
Nu prea am avut timp să mă plimb prin oraş, dar nu prea am văzut nimic nou pe acolo (n-am mai fost de prin primăvară). Mi-a plăcut restaurantul unde am mâncat, Total Chagall (mai sus de Universitate).
O altă chestie care m-a mirat este că era mai cald decât în Botoşani, deobicei e invers. (Marcela degeaba m-ai criticat că eram îmbrăcat subţire, că frig mi-a fost în Botoşani)…
Bun. Să vorbesc despre autogară, microbuze, autocare… Încep cu super oferta din autogara Suceava
Mă sui în microbuz, mă aşez pe primul scaun găsit liber şi încerc să profit de drum să mai dorm puţin. Într-o staţie oarecare se suie o tanti ce nu vroia să ocupe un loc prin fundul microbuzului. Şi a început să mă tot lovească cu poşeta şi să ţipe prin microbuz cât de nesimţiţi sunt tinerii din ziua de azi. În tot acest timp refuza pe orice persoană care se oferea să-i dea locul. Mai puţin eu. Înţeleg că într-un tramvai/autobuz trebuie să cedezi locul că nu e vina ta că e plin ochi mijlocul de transport, dar într-un microbuz de ce? Să stea în braţe la şofer dacă nu-i convine!! Data viitoare dacă vede că nu sunt locuri să nu se suie, e mai uşor şi pentru ea şi pentru ceilalţi călători. Duduia a coborât la Salcea (mai puţin de 10 km de Suceava), dar dacă poate să facă scandal de ce nu…
Încerc s-o înţeleg.. nu pot.. poate voi puteţi…
Săptămâna de Foc
Micul Prinț
- Citeşte! Trebuie să citeşti! Numai aşa vei ajunge ceva în viaţă!
- Da, mamă! Aşa voi face. Promit, spuse copilul şi zâmbi.
Şi a plecat. A ajuns în camera lui, unde era universul copilăriei. Multe jucării, erau în jurul. Un tren prăfuit era uitat în mijlocul camerei, iar o maşină de poliţie asigura protecţia patului, pe când nişte soldaţi se luptau pe viaţă şi pe moarte pe noptieră. Dacă nu erai atent, puteai face vreun accident aviatic cu zecile de avioane agăţate de tavan. Şi undeva într-un colţ, stătea pitită o minge de baschet. Copilul trânti uşa de perete şi se uită nehotărât. Se uită la carte şi citi titlul:”Micul prinţ”.
De fapt acum copilul ar trebu să ia mingea de baschet, să arunce cartea afară pe geam şi să zică:”N-am nevoie de citit!”. Apoi cu mingea să strice toate jucăriile şi să spargă geamul. Să vină mama lui şi să-l premieze pentru ce-a făcut şi să-l trimită în curtea casei să se joace frumos cu alţi copii. Deci, puştulică iese şi cum trenul nu trece prin curtea lui, îl calcă un Trabant. Frumos, de fapt copilul nu moare, ci se transformă într-un monstru şi de fapt trabantul nu era o maşină oarecare, ci era de fapt un avion care greşise pista. Ok, gata.. Mă duc să dorm..
Ce-am vrut să scriu şi ce-a ieşit…
Gest Frumos
Am ieşit azi din casă şi nu spre meditaţie sau spre şcoală, ci să mă plimb de nebun prin oraş şi să fac nişte poze, că-mi luasem şi aparatul. Aceleaşi clădiri triste, aceiaşi oameni trişti, oarecum grăbiţi şi bineînţeles acele persoane şmechere de fluieră fetele pe stradă. Totul într-un singur loc, Pietonalul Unirii. Acest axis mundi al oraşului, locul unde tot tânărul visează să ajungă, locul spre care se fac pelerinaje întregi, un loc ce şi-a pierdut însemnătatea…
Oricum nu se întâmplă nimic nou în acest loc, deci multe de vorbit n-ar fi. Coadă imensă la covrigi, pietrele sunt ocupate, biciclişti câţi vrei, gardieni ce se plimbă patrulează sunt “câtă frunză şi iarbă”, dar totuşi azi s-a întâmplat ceva. Dar ce-am văzut şi am să scriu mai jos, era în drum spre meditaţie…
Pe o bancă, mai retrasă, parcă de tot ce se întâmplă în jur, uitată de lume, stătea o bătrânică. Stătea acolo singură, în lumea ei, în amintirele ei. Un puşti de vreo 10 ani, să fie, ce se juca cu o minge prin preajmă o loveşte . Ea nu schiţează niciun gest, nici nu răspunde scuzelor copilului. Copilul a plecat cu tatăl lui spre Biserică, unde era un domn ce vindea flori de primăvară.După vreo 5 minute, acelaşi puşti se duce la bătrână şi-i întinde timid florile. Doamna a schiţat un zâmbet, iar în ochii ei se năştea o lacrimă.
Eram înainte de pregătirea de la fizică, aşteptând un coleg să-mi aducă un caiet. N-am putut să fac o poză cu toate că aveam aparatul în mână. Pur şi simplu, n-am putut. Am realizat că mai există oameni pe lumea asta şi sper ca puştiul să fi înţeles gestul făcut. Cine ştie de când, respectiva bătrâna n-a mai primit un buchet de flori? Nimeni nu poate şti când va fi următoarea dată când aceasta va zâmbi sau va lăcrima că cineva s-a gândit la ea…
Mult mai pe seară, după vreo 3-4 ore de la aceasta, banca era ocupată de nişte tineri, ce fluierau fetele ce treceau pe acolo, nimic nemaiamintind de bătrână, copil, flori… banalul cotidian acaparase tot…